Elogiu adus cartilor si celor care le-au scris

Carti. Nu imi pot imagina viata fara ele. Cand imi e bine, le imbratisez multumindu-le ca exista si ca impart cu mine frumosul din ele. Cand imi e rau, tot pe ele le strang la piept, cautandu-mi refugiul acolo unde nimic nu ma poate rani.

Din ele imi iau seva si bucuria, din ele adun informatii. In ele ma retrag cand simt ca realitatea nu poate fi schimbata, cand simt ca sunt la un pas de a ingenunchia, doborata. Nu vor fi niciodata inventate destule cuvinte de multumire pe care sa le adresam scriitorilor, acelor supraoameni care aleg sa imparta din preaplinul inimii si mintii lor cu noi, muritorii de rand infometati de cunoastere.
Eram la Ronda, in Spania.

In fata ochilor obositi mi-a aparut statuia lui Hemingway. Tare a mai iubit el orasul construit pe stanci! I-am adus un scurt elogiu care l-a facut pe sotul meu sa ma priveasca de parca ma vedea pentru prima data. In Malaga am dat peste statuia lui Hans Christian Andersen. M-am asezat langa el si l-am imbratisat.

I-am multumit pentru toate povestile pe care mi le-a oferit in copilarie. El a fost unul dintre supraoamenii care m-au facut sa iubesc cartile. El m-a invatat cum sa ma strecor nevazuta printre personaje si sa traiesc alaturi de ele fiecare aventura. Tot de la el am invatat empatia si dorinta de a face bine celor napastuiti de soarta.

De la fiecare scriitor am invatat cate ceva. Din carti am invatat sa iubesc viata si sa o traiesc frumos. Viata ne pune astazi la incercare. Un virus ciudat si rau pare ca vrea sa opreasca planeta. De cate ori au strigat oamenii, mai in gluma, mai in serios, ca vor ca planeta sa se opreasca?

Iata ca dorinta noastra e aproape de punctul cand ne va fi indeplinita. Nu ne place. Discutam ieri cu un prieten despre toate cate se intampla de cand coronavirusul covid 19 a dat lumea peste cap. Ne dadeam cu parerea referitor la faptul ca informatiile se bat cap in cap, ca nu stim in cine sa avem incredere si in cine nu, ca parem biete frunze rupte de pe creanga-mama, la voia unui vant naprasnic. Atunci i-am spus ca as vrea sa ma mut pe o alta planeta, pe una unde sa pot avea incredere in cei care conduc lumea.
Un alt prieten mi-a recomandat o carte: Journal of the Plague Year, Daniel Defoe. "Gandeste-te ca asa evoluam noi, prin pandemii, la specia noastra e una dintre chestiile care contribuie major la evolutia speciei. Ca sa nu zic si de chestiile mai subtile, gen culturale (renasterea nu s-ar fi intamplat asa repede fara ciuma).".

Am cumparat-o imediat. O gasiti in google play la mai putin de o lira. Deocamdata am citit din ea doar vreo 15 pagini, dar sper ca astazi, maine, sa am mai mult timp doar pentru mine, sa ma pot cuibari in patul cald si sa o citesc toata.

Pentru cei care nu stiu, Daniel Defoe este cel care a scris Robinson Crusoe, o carte pe care eu am citit-o cand eram foarte mica. Tot cu ea, pentru ca povestea imi era foarte proaspata in memorie, am inceput sa invat si limba engleza.
Legat de Journal of the Plague Year, prietenul mi-a spus ca pot sari peste unele capitole daca mi se par plictisitoare, caci inceputul cartii nu pare promitator din cauza cifrelor care invadeaza capitolele, aratand cum a intrat ciuma in Londra.

Retineti ca e o carte scrisa in urma cu 300 de ani. Nu ma sperie chestiile aparent plictisitoare. Daca am reusit sa citesc cap-coada Calistrat Hogas, Pe drumuri de munte, pot citi orice. La acest moment al discutiei o prietena mi-a spus, citez: "ai tot respectul meu sincer si profund, pe mine Calistrat Hogas ma aducea in stare sa plang de plictiseala!

Iar analiza gramaticala pe textele lui e o forma elaborata de tortura psihica". Pana si din cartea lui Calistrat Hogas am invatat ceva, pe langa faptul ca nu poti aprecia viata la adevarata ei valoare daca nu apreciezi si nu iubesti muntele: daca o carte ti se pare plictisitoare, daca descrierile sunt prea amanuntite si lungi, nu pierde timpul cu ele, ci fugi mai departe, caci viata e prea scurta, iar cartile bune sunt prea multe.

Articolul este deja lung. Elogiul adus cartilor si celor care le-au scris este prea palid fata de ceea ce simt, dar nu pot incheia pana cand nu amintesc faptul ca le sunt profund indatorata scriitorilor de fantasy, de sf, de lumi imaginare.

Unde m-as mai retrage eu cand viata pare prea grea, prea dura, prea cenusie? Fiecaruia dintre ei i-as ridica o statuie undeva in mijlocul lumii, sa fie vazuta si imbratisata de toti. In inima mea deja au.
Imi place sa citesc! Voi ce imi puteti spune despre carti?